2. Eu nu am facut altceva decat sa relatez observatiile mele din cele publicate aici (unde am ajuns intamplator) si reactia celorlalti “comentatori sportivi”. Acuzele nu le-am adus eu; eu doar am tras niste concluzii (bune, rele sau indiferente) pe baza celor citite.

Abuz nu este numai actul in sine, dar si perceptia (adica efectul) asupra victimei. Noi ca parinti incercam ca sa nu fim abuzivi cu copiii nostrii, dar oare o atitudine abuziva cu altii nu are acelasi efect? Abuzul se rasfange asupra tuturor celor din jur prin intimidare. Cand “Acio” urla si loveste un copil, de fapt el a lovit toata echipa.

Ce se-ntampla in sportul romanesc de astazi este doar evolutia celor ce se-ntamplau si pe vremea mea. Doping-ul nu este o exceptie, ci o realitate universala in sport. Tatalui meu i sa cerut aprobare ca sa mi se dea anabolizante la varsta de 13 ani pentru a-mi creste masa musculara, dar evident ca el nu a permis acest lucru. Alte “metode” de care stiu nu le pot descrie aici fiindca nu sant “safe for kids”.

Da, ai observat corect: mai stau pe langa bazine, dar astazi numai in calitatea de tatic. Metodele de antrenament sant destul de variate, dar in general “kilometrajul” este secundar functionalitatii si fiziologiei. Nu pot sa “impartasesc” metode de antrenament fiindca nu sant calificat in acest sens. Pot doar sa descriu ce faceam eu, daca intereseaza pe cineva.

Numai bine.

Ma numesc cum vedeti si cu vreo 30 de ani urma sa fiu prima promotie a LER sectia inot / polo. Din fericire am plecat din tara si nu am avut placerea de a trece prin tot “palmaresul” invatamantului romanesc de atunci. Vad insa ca nimic nu s-a schimbat… Dascalii raman la fel de abuzivi si incuiati, iar parintii la fel de abuzivi si incuiati. Copiii cresc la fel de abuzati si dezumanizati ca si prin vremurile mele. Iar “performanta” pana la absurd este singurul scop, indiferent de consecinte.

De obicei parintii care-si imping copiii la performante absurde sant ei insisi nerealizati, si-si retraiesc “zilele de glorie” prin copiii lor. Iar copiii, neantelegand psihologia ratatilor, isi asuma aceste “obiective” crezand ca sant ale lor. (Apropos, nu-mi corectati gramatica: sant se scrie asa cum vedeti, nu “sunt”. Aia este o idioata relatinizare a rusificatului “sint”.)

Fara indoiala ca exista copii dotati, parinti resonabili si antrenori care au capacitatea de a valorifica aceste lucruri. Dar aici eu vad un copil abuzat, atat de un antrenor mediocru si [moderat] (despre care poate stiu chiar mai multe decat voi) cat si de un parinte asisderea. Ar fi mai bine daca Andreea ar avea ocazii sa explore si celelalte fatete ale identitatii ei. O fata de 12-13 ani trece prin schimbari fundamentale, pe care “performanta” le poate intarzia in mod nenatural si cu consecinte grave. Dar odata cu fizicul se schimba si psihicul (adica afectivul), iar daca in aceasta perioada copilul este proptit stramb niciodata nu se va mai indrepta. Impressile curente vor fi pe veci imprimate in psihicul ei, iar abuzul se va perpetua.

Mai multe n-am de spus. Cine sant nu are importanta, dar ce stiu are. Pot sa va descriu zeci de incidente de abuz fizic, psihic si chiar si sexual care din pacate pentru mine inca definesc sportul romanesc. Zecile de mii de ore petrecute in bazinele imputite de la Floreasca, Tineretului, Obor, Dinamo, 23 August mi-au lasat in gura un gust amar, la fel ca si apa maronie neschimbata cu luna. Dar chiar si de acolo au iesit oameni intregi, ca de exemplu colega mea Carmen Bunaciu. Dar Carmen avut norocul ca si familia si antrenorii si chiar si colegii i-au fost la inaltime. Din pacate vad ca Andreea nu are parte de acelasi lucru, si nu ma refer numai la dl. “Acio”…